Istoricul înotului

Istoricul înotului

Înotul este, probabil, la fel de veche precum omenirea. Există mai multe vestigii antice, care ne indică faptul că în urmă cu mult timp, acesta a fost o activitate populară de petrecere a timpului liber. Primele consemnări despre înot, apar în lucrarea „Der Schwimmer Zwiegespräch Ein oder über die Schwimmkunst”, din 1538 a lingvistului Nicolaus Winmann.

Înotul de performanţă începe să se răspândească aproximativ din anii 1800. În 1837, a fost fondat primul club de înot în Germania, iar din anul 1908 există şi Federaţia Internaţională de Nataţie a Amatorilor (Federation Internationale de Natation de Amateur), iar la puţin timp se cristalizează caracteristicile diferitelor procedee de înot. Înotul fiind un sport apreciat, este practicat atât de amatori cât şi de sportivi profesionişti, este prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice Moderne.

În România, primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, iar pe 21 decembrie

1930, se constituie Federaţia Română de Înot, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de

Sport din România) în 1933. În 1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte cu Federaţia Română de Înot (FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).

Dezvoltarea procedeelor de inot

Freestyle (Craul): În anii de după Primul Război Mondial, Johnie Weismüller a dezvoltat tehnica de bază pentru freestyle, pe distanţă scurtă. El a înotat cel mai repede pe 100 m pe vremea aceea, terminând această distanţă sub 1 minut.

Fluture: În 1935,  Jack Sieg din SUA a experimentat un nou procedeu de înot, după ce a avut o operaţie la picior, încercând să imite înotul delfinului. Procedeul fluture a evoluat în paralel cu cel numit bras, iar la Jocurile Olimpice din 1952 a fost înregistrată ca o tehnica independentă.

Bras: Rademacher Sietas în primii ani de după Primul Război Mondial a dezvoltat procedeul bras. Acest procedeu a fost construit pe câteva consideraţii fizice. Principala caracteristică era ca braţul şi jocul de picioare, în timpul înotului, să mişte o cantitate cât mai mare de apă, în scopul deplasării.

Spate: Tehnica procedeului spate a fost iniţiată în anii 1920-30, de Adolph Kiefer,un înotător american. El a implementat cu succes freestyle la procedeul spate, unde simultan lucra cu braţele şi piciorul.

Accesoriile sportului de înot

În ceea ce priveşte echipamentul, înotul nu este un sport foarte costisitor, dacă nu luăm în considerare biletul de intrare. Pe lângă un bazin de 25 sau 50 de metri avem nevoie de un costum de baie, cască, ochelari de protecţie şi dopuri pentru urechi.Ochelarii şi casca este indicat să fie să fie foarte flexibili, de preferinţă din silicon. Casca din silicon este elastică şi oferă senzaţia de confort. Este indicat ca ochelarii să fie cu protecţie UV, trataţi împotriva aburirii, cu lentile de sticlă rezistentă la şocuri.

Istoricul inotului
Istoricul inotului

Înotători faimoşi

Foarte mulţi sportivi valoroşi din nataţie, pe plan internaţional şi naţional, sunt personalităţi care constituie un model demn de urmat pentru elevi:

Oferim topul celor zece înotători ai tuturor timpurilor:

Mark Spitz, 11 medalii olimpice, din care 9 de aur

Matthew Nicholas Biondi, 11 medalii olimpice, din care 8 aur

Johnny Weissmuller, 6 medalii olimpice, din care 5 aur

Ian James Thorpe, 9 medalii olimpice, din care 5 aur Michael Fred Phelps, 9 medalii olimpice, din care 5 aur

Jennifer Elisabeth Thompson, 12 medalii olimpice, din care 8 aur

Krisztina Egerszegi, 7 medalii olimpice, din care 5 aur

Dawn Lorraine Fraser, 8 medalii olimpice, din care 5 aur

Kristin Otto, 4 medalii olimpice de aur

Shane Gould, 5 medalii olimpice, din care 3 de aur

Înotători de excepţie din România:

Diana Mocanu, 2 medalii olimpice de aur

Camelia Potec, 1 medalie olimpică de aur